Profesorul  universitar doctor Dumitru Constantin Dulcan, este medic neurolog și psihiatru cu deschideri ample spre filosofia științei. Practicând medicina în cadrul armatei, a avut posibilitatea să avanseze în cercetarea creierului și a importanței gândului asupra organismului și a mediului, iar șansa unei călătorii în China l-a orientat și spre aprofundarea acupuncturii.

Dumitru Constantin Dulcan este membru al unor prestigioase societăți științifice naționale și internaționale, autor de brevete de invenții, deținator al multor premii stiințifice și literare, obținute în țară și în străinătate.

Profesorul univ. dr. Dumitru Constantin Dulcan este autor a numeroase monografii, tratate, lucrări şi cărţi cu ample deschideri spre fascinantele domenii ale Filosofiei Ştiinţei. Cartea sa, „Inteligenţa materiei“, a fost distinsă cu premiul pentru filosofie „Vasile Conta“, al Academiei Române (1992).

Am avut șansa să vorbesc cu un asemenea om deosebit, iar din discuția noastră a rezultat interviul de mai jos.

Ce este viața, domnule profesor?
Viața este o mișcare a materiei, în care materia se auto-gestionează pe sine însăși.

Când începe și când se termină viața?
Viața începe odată cu prima undă de lumina a universului și se termină cu ultima respirație înscrisă în ADN.

De unde venim și unde mergem?
Venim din dimensiunea spiritului și plecăm în dimensiunea spiritului.

Cum te poți descoperi?
Citind, meditând și observând.

Te poți vindeca singur? Și cum?
Da, da, poți. Un genetician japonez, Kazuo Murakami, a descris codul genetic al retinei, care a deschis o eră în tratamentul hipertensiunii arteriale. El spunea: „Boala începe din creier, din minte și se vindecă prin minte”… Deci, mintea, creierul, organismul nostru are toate posibilitățile de autovindecare. Povestea e că trebuie să știi… și sunt boli și boli. Noi avem două registre de funcționalitate rațională. Este conștiința, registrul cognitiv, rațional, eu am numit asta conștiința care știe că știe. Și este registrul inconștientului, care este tot o rațiune, dar el nu știe că știe. Din acest motiv, dacă prin conștiința, deci conștient fiind, trimiți subconștientului orice stare pe care vrei s-o ai, vindecarea unei boli, atunci tu-ți reprezinți acel lucru. Nu spui „vreau să mă vindec”, pentru că a vrea să te vindeci înseamnă că energia nu este a sănătății, ci este încă energia bolii. Atunci îți repeți această idee „sunt sănătos”, sau „inima mea e sănătoasă”, „ficatul e sănătos”, etc. De ce? Îi dai această chimie, pentru că subconștientul, d-aia îi spun subconștient și nu inconștient, el pur și simplu acceptă orice idee i-o da conștiința mea, pentru că nu are capacitatea de a realiza, de a face diferența dintre bine și rău. Deci, ceea ce va spun eu acum este un concept al psihologiei moderne, al dezvoltării personale, dar este extrem de util. Schimbați-va starea cu ceva. În niciun caz, chimia supărării nu vă este favorabilă sănătății.

Ce resurse avem și pe care nu le cunoaștem?
Avem resurse infinit de mari. Limitele noastre sunt bariere pe care le-am impus noi, prin educație, prin civilizația care nu este o civilizație a miracolului, ci este o civilizație a lucrului comun. Dacă Luceafărul are 98 de strofe, atunci spun „o, nu pot să învăț 98 de strofe”, dar eu am văzut o fetiță de romi, cam în jur de 11 ani, care recită Scrisoarea a III-a, imensă, da capo al fine. Deci este posibil să poți să înveți și asta, dar noi ne punem barieră, „nu pot să fac”. Dacă nu ne punem barieră, atunci putem să facem mult mai mult. Sunt cărți scrise pe tema asta… Când eram destul de tânăr și destul de supărat, cu depresie, mergeam odată pe Calea Victoriei, țin bine minte, eram în dreptul Bisericii Kretzulescu, n-are nicio legătură cu biserica, dar acolo s-a întâmplat să mă gândesc la asta. Eram atât de supărat, încât brusc mi-a venit în minte să mă gândesc „ce ar fi să fiu rege”! Și am coborât pe tot bulevardul, gândindu-mă că ceilalți vin, mi se supun, etc… La sfârșit, mi-am dat seama că pur și simplu toată depresia, toată chimia s-a schimbat. La vremea aia nu știam ce știu acum, nici nu există în psihologie asta. Astăzi, se cheamă imagerie mentală.

Cum trebuie trăită viața?
Ooo!… Viața trebuie dusă după reguli strict raționale. Sigur că afectivul nu trebuie să lipsească din viața noastră, dar și afectivul -la rândul lui – trebuie să se supună unor reguli raționale. Orice exces, spunea Pascal, este dăunător. În viață poți să iei ce vrei, dar pentru orice iei există o plată. Nimic nu-ți este numai dat, ci pur și simplu gândește-te și la reversul medaliei, ce plătești pentru asta.

Mulți oameni spun „dom’le, mi-am ratat viața”. Chiar așa să fie?
Nu există viață ratată! La orice vârstă putem să ne coordonăm viața, să ne facem viața de-o asemenea natură, încât să fim eficienți și – evident – să avem un randament pe care viața ni-l cere.

Cum îți poți descoperi misiunea pe care o ai pe Pământ?
Gândind, citind și – dintr-o dată – meditând!

Dar se poate modifica misiunea aceasta?
Da. Se poate modifica, dacă nu ții seama de calitățile tale… Orice om are o însușire a lui. Ei, însușirea aia care-i face lui plăcere cel mai mult s-o practice – să deseneze, să cânte, să citească – însușirea aceea este destinul lui, menirea lui. Asta înseamnă să te cunoști pe tine însuți.

Ce-a schimbat pandemia?
Pandemia cred că ne pune multe întrebări și probabil că omenirea nu va mai fi niciodată cea care a fost. Va trebui să gândim viață în alți termeni, la alți parametri, eu cred că mult mai rațional, și îndrăznesc să spun că dacă noi nu vom admite în ecuația existenței noastre și dimensiunea spirituală n-avem nicio șansă. Orice model social, orice societate, care se bazează pe nimic, nimic va ajunge. Ceva-ul stă în spiritul universului.

Ce rol are Dumnezeu?
Acela de creator a tot ceea ce există. Dar Dumnezeu nu este ce credem noi, o ființă care stă pe un fotoliu de aur. Dumnezeu este, pur și simplu, al tuturor lucrurilor, dar îi spunem noi Dumnezeu, este de fapt acea energie informațională – și informație, care determină finalitatea oricărei particule, plecând de la particulele subatomice, până la macrocosmos, până la ființa umană sau un animal – și el are inteligența lui, dar la dimensiunile necesităților lui. Am formulat această sintagmă: “Fiecare ființă își ajunge sieși, ca nivel de inteligență“.

Cum trebuie să avem stimă de noi?
Trebuie să te cunoști pe ține însuți și să te respecți. Dacă eu nu mă respect, aici încep să dau din mâini, din picioare, ca nebunul și lumea zice hai afară. Dacă mă respect, dacă eu te respect pe dumneata, obligatoriu impun respectul dumitale față de mine.

Și dacă eu nu mă respect pe mine?
Păi este obligatoriu. Asta înseamnă că te-ai născut în lumea asta civilizată, înseamnă să te naști cu un creier normal, să ai o bună educație. Orice gest pe care-l facem contra celeilalte ființe este un gest eronat și totdeauna vom plăti.

Ce rol ar putea avea teatrul, aici?
Teatrul? Păi, teatrul este creația antichității, tocmai pentru a da vieții un imbold.

Și ne poate ajuta teatrul în transformarea noastră?
Sigur. Sigur! Teatrul este un mijloc de educație. Când eu eram în liceu am învățat enorm de mult despre rolul educativ al teatrului, mai ales la Alecsandri.

Cum putem să ne schimbăm frecvența? Spuneați dumneavoastră că frecvența unană a ajuns foarte jos.
Gândind numai în termeni care nu ne coboară. Să nu urăști, să nu înjuri, să ierți. A ierta înseamnă să explici celuilalt diferența dintre tine și el. Oamenii care jignesc sunt pe un nivel de evoluție mult mai joasă, decât a ta. Trebuie să-l înțelegi prin asta. Va ajunge și el să te înțeleagă, dar îi trebuie încă mult până acolo.