Se împlinește un an de când ne-am confruntat, cei mai mulți dintre noi pentru prima dată în viață, cu ceea ce se numește stare de urgență, cu măsuri restrictive ce au ca scop evitarea răspândirii unui virus agresiv, numit SARS-CoV 2. De atunci și până acum – și probabil încă ceva timp de acum încolo – a trebuit/trebuie să ne obișnuim să respectăm aceste măsuri, să circulăm cu mască, să ne izolăm în case, să evităm aglomerațiile, să facem față fricii de a nu ne îmbolnăvi noi sau cei dragi nouă. Chiar și să facem față pierderii celor dragi! În ce măsură specia umană este în stare să se adapteze, să reziste psihic fară modificări mari de comportament, ce anume ar trebui să facem pentru a depăși această situație, vorbim cu psihologul Aurora Liiceanu.
Mi-ar fi plăcut ca acest interviu să-l facem la o cafea, să vă îmbrățisez când ne vedem. Nu e posibil, suntem într-o situație cu care nu ne-am mai întâlnit, pe care nu prea știm cum să o gestionăm. Mă simt furioasă că nu-mi pot îmbrățișa prietenii, că trebuie să respect regula distanțării sociale – aș spune distanțare fizică, nu socială. Sunt singura care simt asta? Este necesară (dacă da, cât de importantă este?) la nivel uman această apropiere fizică numită îmbrățișare? Ce reprezintă ea pentru om? Cum ne afectează lipsa ei?
Și mie mi-ar fi făcut mare plăcere să ne vedem și să avem un contact face-to-face. Sunt convinsă că gregarismul speciei umane este pus la încercare, mai ales că tactilitatea, atingerile exprimă afecțiune și atașament. Dar, cum prea bine spunea Matei Vișniec, codul cultural al intimității este atins de pandemie. Este corect cum spui de distanțe, pentru că nu este o vorba de distanță socială, ci de una fizică. Când stai la distanță de un necunoscut, la un rând așteptând, stai la o distanță fizică, distanța socială este legată de roluri și ierarhie socială. Deci, altceva. Sigur că ne afectează lipsa îmbrățișărilor, atingerii, este o frustrare a exprimării afecțiunii, simpatiei, loialității. În hospitalism, sindromul copiilor neglijați din orfelinate, se vede această lipsă prin mișcarea lor permanantă de pendulare, tipică pentru ei.
Respectăm regula distanțării fizice/sociale pentru a ne proteja și a-i proteja și pe ceilalți, dar cum facem pentru a nu ne distanța și emoțional de semenii noștri?
Riscul regulii distanțării fizice/sociale este folosirea unui sistem hibrid în care comunicarea offline se alătură celei online, dar un hibrid în care prevalează dimensiunea online a comunicării. Acest lucru se încearcă a păstra latura emoțională prin imagini de expresii faciale care sunt asociate unor emoții: surpriză, bucurie, entuziasm sau tristețe și îngrijorare. Dar nu este o emoție, ci imaginea unei emoții, așa cum Magritte a pictat o pipă sub care a scris că aceasta nu este o pipă. O imagine nu poate înlocui realitatea, virtualul nu este realul. În mod normal, latura emoțională necesită reacții reale, nu substitute.
Unii sunt de părere că în această izolare am învățat să comunicăm mai mult cu cei dragi, alții spun că dimpotrivă această izolare a mutat și mai mult ”comunicarea„ pe rețelele sociale. Ce fel de comunicare este cea de pe rețele sociale? Cât de reală și utilă psihicului omenesc este ea?
Este adevărat că oamenii s-au refugiat în rețele de socializare, crescând numărul de așa zis prieteni, care de fapt nu sunt decât conectori, rareori prieteni. Există și dating online care uneori are succes, dar adesea cei care folosesc aceste strategii se “impersonează”, folosind identități imaginare, imposturi sau travestiuri. Deci poți păcăli pe cineva dându-ți o altă identitate ca sex, vârstă, ocupație etc. nu poți controla acest lucru și internetul este plin de persoane frustrate, obsedate, psihopate etc. Nu trebuie exclusă această comunicare, dar trebuie să o folosești cu prudență și chiar nu strică o doză de suspiciune.
Cum afectează această epidemie relațiile dintre oameni?
Relațiile între oameni sunt foarte afectate în acest stil de viață practic anormală. Sunt situații în care oamenii s-au apropiat de familie, și-au petrecut mai mult timp cu cei din familie sau au îndeplinit sarcini domestice adesea împreună, mărind indicele de coeziune familială și de comunicare/sociabilitate externă. Uneori au avut discuții și au abordat teme uitate sau idei pe care le împărtășeau prin sociabilitate externă, cu prietenii. Alteori, această proximitate fizică a creat tensiuni, relații sufocante, disconfort psihic și chiar ostilitate. S-a observant o creștere a violenței domestice – Franța este un exemplu convingător, de pildă – , dar și a divorțurilor și separărilor.
„Vreau să mă protejez, dar trebuie să recunosc că mă simt ca un deținut uneori”, spun unii oameni. Ce facem pentru a scăpa de senzația că ni se fură libertatea? Cea fizică, dar chiar și cea de opinie, un curent care se prefigurează, este adevărat, dinainte de pandemie și care ne sperie din ce în ce mai mult!
Toți oamenii acceptă că poate n-ar ieși din casă sau poate nu s-ar întâlni cu prieteni neapărat, dar faptul că nu pot s-o facă îi nemulțumește, ca idea cu fructul oprit. Pentru cei extroverți, doritori de contacte umane directe, oricât de bine te-ai simți acasă tot își doresc alți oameni, alte cotacte. Pentru unii, socializarea la locul de muncă era satisfăcător din această perspectivă, dar cum mi-a spus cineva, a munci singur într-un etaj gol de zgomotul vieții te face să te simți ca o stafie. Grecii folosesc expresia “pareia”, ceva de genul a-mi ține de urât/a-mi ține companie, de pildă dimineața când bei cafeaua. Nimeni nu poate imagina așa zisa ne normal life, deja este un hibrid, dar nevoia de interacțiuni directe, face-to-face, nu cred că poate dispărea. Nevoia de atingere, de contact tactil, așa cum este distanța intimă nu poate fi exclusă din repertoriul de nevoi umane, ca să nu vorbim de faptul că există și la animale. De pildă, gooming-ul între cei apropiați sau între mamă și copil.
Ce anume din structura noastră psihologică ne predispune la negarea evidențelor științifice, să spunem, alimentează neîncrederea și ne face să credem în multele scenarii conspiraționiste? Există oameni care sunt mai înclinați către acest lucru?
Uiii oameni sunt “înguști la minte“ – psihologii spun narrominded person -, care nu pot gândi în nuanțe de gri, ci doar în alb-negru. Depinde de structura lor mentală și exersarea percepțiilor. Eu aleg de obicei între mesaje bilaterale – între alternative -, dar nu pot avea judecăți dilematice și rafinate mental. Alți oameni sunt sugestibili, foarte influențabili, având un mental inconsistent și incoerent. De aceea ei sunt flexibili în sens negativ, așa cum unii sunt rigizi în sens negativ. De aceea au apărut influencerii, pentru că accentul/atenția este pusă pe persoană, de obicei notorie/celebră și nu pe conținutul mesajului. Relația între credibilitatea sursei și notorietate este complicată. Faptul că bei apă, să zic Dorna, căreia îi face reclamă o atletă notorie la alergări, nu înseamnă că vei alerga ca ea. Marketing-ul exploatează tocmai credibilitatea oamenilor, indecizia lor, comoditatea minții față de informare.
Care credeți că sunt principalii factori perturbatori/de stres ai vieții noastre în această perioadă, pe care ar trebui să-i conștientizăm și să încercăm să le facem față?
Aș cita un scriitor care a spus că ne confruntăm cu o mare certitudine, că totul/viitorul este incert. Chiar adaptarea la noi reguli de a rezolva nevoia de intimitate, de pildă din filme, face ca să nu se mai facă filme și să se apeleze doar la trecut, la noi la TV se dau filme vechi româneși sau filme străine din anii 1970/1975. La modă este streaming, fie live, fie înregistrare. Cultura este profund lovită de pandemie, iar artișii care la început în mod oarecum ipocrit se plângeau de dorul aplauzelor, lucru parțial adevărat, de gustul live al succesului la public, au început să plângă după pierderile financiare, acest lucru fiind total adevărat, nu parțial. Pandemia ne-a deschis ochii la imprevizibilitatea vieții, la faptul că trebuie să ne mulțumim a trăi în prezent, așa cum este el, că planurile de lungă durată și chiar cele de scurtă durată sunt relative. Nimic nu garantează siguranța viitorului. Poate că o asemenea lecție de viață era necesară. Princiala temă a prezentului care ne perturbă este schimbarea.
Există, în linii mari desigur, modalități prin care să facem față acestor factori?
Poate că această atitudine ar fi fost necesar să facă parte din educație, din nevoia de lecții de viață, de supraviețuire și adaptare la ceva mereu nou. Emisiunile TV de tipul Survival abundă și ne arată că civilizația, tehnologia, progresul tehnic ne-a dezadaptat de la imprevizibilitatea și efemeritatea vieții. Am făcut ascensoare ca să nu urcăm scări și am ajuns sedentari și cu abonament la fitness. Orice avantaj se plătește printr-un dezavantaj, mai ales când nu alegem echilibrul, calea de mijloc. Infatuarea speciei umane a dat rezultate proaste. Astfel ne trezim că ne confruntăm cu extreme, una nedorită – căsătorii, sărbători etc. cu opt persoane invitate – sau nunți și petreceri cu sute de invitați, de parcă ars fi un meci de fotbal. De aici și reacția de nesupunere la restricții. Nordicii n-au fost așa isterici, dar la ei socializarea internă și cea externă sunt echilibrate, Ca să nu vorbesc despre încrederea în autorități și respectarea regulilor, adică disciplina socială, adică civilizație.
Există segmente de populație cu risc mai mare de a claca?
Cred că vârstnicii care sunt mai solitari ca oricând, care sunt rar în contact cu rudele sau totul se petrece foarte rapid, cumpărături la ușă etc. Dar și tinerii care își asumă riscuri crezând că sunt invulnerabili și eterni. Litoralul nostru o arată prea bine, ca și ieșitul la munte, fără ca să fie neapărat un comportament sportiv, ci nevoia de mulțime, de a se arăta, ceea ce renumitul psiholog Lacan a numit entimitate (opusul intimității).
Care ar trebui să fie atitudinea părinților față de copii în abordarea acestei situații?
Să-și facă o introspecție, să vadă lucid ce limite a avut educația lor, fără a-și învinovăți părinții, să educe copiii pentru a face provocărilor vieții, supremația naturii și respectarea vieții. Fără a-i întrista pe copii, să le dezvolte pe măsura înțelegerii lor dimensiunea rațională a vieții, să-i facă să știe că viața nu este un entertainment permanent cum o promovează media, audiovizualul/TV, că viața are totdeauna ceva necunoscut. Să respecte natura și animalele și să știe că noi oamenii ne facem rău nouă. Să știe ce sunt resursele naturii și resursele umane. Să nu risipească avuția naturii, prin lăcomie și ignoranță.
