24.2 C
București
luni / 27 - septembrie - 2021
Online PressInterviuriInterviu Lucia Bubulac, doctor în Stiinţe Medicale: Cauzele bolilor sunt preponderent emoţionale

Interviu Lucia Bubulac, doctor în Stiinţe Medicale: Cauzele bolilor sunt preponderent emoţionale

Facebook
Fb messenger
Whatsapp
Twitter
19 min de lectură
- Advertisement -

– Aţi publicat, recent, o carte: ”EMOȚIILE NEGATIVE, PERSONALITATEA ȘI PROCESUL NEOPLAZIC”. Este o lucrare care arată că emoțiile noastre și tipul de personalitate pot fi implicate în apariția bolilor…   

Aşa este. Cartea a apărut de curând la Editura Universitară ”Carol Davila”, editura Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Am extras o parte din teza mea de doctorat şi am scris această carte, cu speranţa că intricarea factorilor emoţionali în declanşarea diverselor boli, ar putea intra în sfera de interes a oricărui medic. Chiar dacă subiectul face referire strict la boala canceroasă, mecanismele de iniţiere a oricărui proces patologic au cam acelaşi fundament. Abordarea clasică medicală se referă, în principal, la dimensiunea fizică a individului, la ceea ce numim “corp fizic”. Noi, în afară de corpul fizic, suntem corp energetic, suntem minte, suntem suflet, spirit, emoţie… Şi aici trebuie să ne amintim de psihosomatică. Psihosomatica nu este o ştiinţă nouă! Anaxagora, în anul 500 i.e.n., vorbea despre ”dualismul psiho-somatic”. Platon spunea că ”mai ales sufletului trebuie să-i dăm îngrijire, dacă vrem ca trupul să o ducă bine”. Aristotel a emis conceptul potrivit căruia ”sufletul dă formă corpului”, iar legătura dintre starea psihologică a individului și boală a fost remarcată de Galen, încă din anul 200.

Această abordare integrativă ne permite să analizăm relația de cauzalitate dintre factorii emoționali și apariția bolilor. Preocuparea oamenilor de știință pentru a demonstra repercusiunile emoțiilor negative asupra organismului a existat din cele mai vechi timpuri.

Avicena, acum o mie de ani, a făcut un experiment cu un lup și un miel. Deși cele două animale erau separate de un gard care împiedica un contact fizic direct între ele, simplul contact vizual a declanșat un sentiment de frică atât de puternic, încât mielul a refuzat să mănâce și a murit, în scurt timp. Platon a etichetat emoțiile ca ”boală a sufletului”, iar Darwin a spus că emoțiile sunt ”tipare  de reacție mentală”. Este ceea ce au evidențiat și promotorii medicinii psiho-somatice și îl amintim, aici, pe Frantz Alexander, autorul ”teoriei conflictului specific”, conform căreia, dacă energia unei emoții nu se va exprimă deschis, ea se va repercuta asupra unui organ. Frica este, poate, cea mai puternică emoție negativă, alături de furie, invidie, supărare, durere fizică și sufletească, tristețe, agitație și stress. Și Walter Cannon, autorul termenului de homeostazie, a studiat modificările declanșate de frică. El a remarcat că simpla idee a unui pericol iminent are un efect similar administrării de adrenalină, adică: tahicardie, tahipnee, midriază, piloerecţie, hiperglicemie, vasocontricţie. Emoția s-a demonstrat că este, de fapt, o formă de energie. Percepţia și încadrarea emoțiilor în pozitive sau negative, plăcute sau neplăcute, se realizează în Sistemul limbic. Între aceste arii subcorticale și ariile corticale există legături bidirectionale cu centrii neuro-vegetativi simpatici și parasimpatici, precum și cu glandele endocrine. Hipotalamusul recepționează emoțiile și acționează asupra hipofizei, care dirijează, de fapt, tot sistemul hormonal. Practic, fiecare emoție putem spune că are o”semnătură” neuro-hormonală unică! Deci, totul este interconectat!

Boala vine atunci când apare un dezechilibru emoţional. Totul se manifestă prin modificarea energiei. Noi suntem energie. Fiecare celulă a noastră are o anumită vibraţie, o anumită energie, toate schimburile ionice care au loc între celulă şi mediul interstiţial implică energie, toate informaţiile transmise prin sistemul nervos sunt energie, deci, nu putem să negăm asta. Şi-atunci, puţin mai schematizat şi pe înţelesul tuturor, orice traumă emoţională intensă, orice dezechilibru emoţional care durează luni sau poate chiar ani, provoacă daune maxime funcţionării normale a oricarei celule din organism. Celula nu mai este capabilă să funcţioneze aşa cum a fost ea învăţată şi intră într-un fel de stare de dezorientare şi – din cauza aceasta – se perturbă orice reacţie din organismul nostru. Şi de aici, tot cortegiul de factori care destabilizează sistemul nervos, endocrin şi sistemul imunitar. Ne putem îmbolnăvi de diabet, hiperensiune arterială, cancer sau alte boli.

Deci, trebuie să conştientizăm faptul că, practic, la baza oricărei boli se află, iniţial, cauze emoţionale, psihologice. Dacă aceste emoţii sau tulburări durează ani de zile, vă daţi seama că tot organismul este dat peste cap şi apar boli cronice greu de tratat. Ele se instalează în ani de zile, ani în care organismul se luptă să facă faţă, să restabilească echilibrul funcţional, biologic, energetic şi aşa mai departe… Când toate mecanismele de autovindecare sunt depăşite, atunci intervin bolile cronice, pe care noi, astăzi, le tratăm cu sacoşe de medicamente, fără să avem în vedere adevăratele cauze şi fără să încercăm să restabilim echilibrul emoţional. De fapt, cunoscând această relaţie de cauzalitate, am putea identifica din timp profilul vulnerabil al unui individ, astfel încât omul să poată fi îndrumat şi învăţat cum ar trebui să gândească, ce ar trebui să schimbe în comportamentul lui sau cum ar trebui să reacţioneze în faţa unor evenimente emoţionale negative. Cu alte cuvinte, trebuie să învăţăm să ne adaptăm la ceea ce ne oferă viaţa, să fim flexibili şi să găsim puterea de a ne menţine în echilibru.

– Vedem, însă, că medicii nu prea tratează aşa pacienţii…

Cred că aveţi dreptate! Însă, abordarea noastră, a cabinetului nostru, Glooria Med, este într-un fel atipică, faţă de a altor medici de familie. Deviza noastră este “Pentru noi, eşti unic”. De ce? Pentru că fiecare om, înainte de a fi etichetat ca pacient, este un individ unic, din toate punctele de vedere, este o creaţie perfectă a Divinităţii, în adevăratul sens al cuvântului.

– Mai mult sau mai puţin…

Ba nu! Vă contrazic! Creatorul ne-a ”configurat” perfect! Dacă nu am face greşeli, am putea trăi 145-150 de ani! Greşelile nu sunt reprezentate doar de regimul alimentar sau de regimul de muncă şi viaţă, ci şi de felul în care gândim, de felul în care percepem realitatea din jurul nostru şi de propria interpretare, pe care o dăm evenimentelor pe care le trăim! Din punct de vedere fizic, este uşor de observat că suntem foarte diferiţi. În schimb, din punct de vedere emoţional, din punct de vedere psihologic, este mai greu de analizat un individ. Gândurile, trăirile noastre emoţionale sunt personale. Unii dintre noi le ţin ascunse, nu le exprimă, deci, sunt greu de analizat de cineva din exterior. Din această perspectivă, abordarea fiecărui pacient trebuie să fie foarte diferită. La noi, la cabinet, nu se aplică stricto sensu protocoalele terapeutice, pentru că, dacă vine – de exemplu – un pacient pe care-l bănuiesti ca ar avea ulcer sau o altă afecţiune gastrică, la noi nu primeşte doar tratamentul ”tradiţional”, decât dacă este necesar. Discuţia cu orice pacient trebuie să includă şi întrebări legate de starea lui sufletească. Omul este o fiinţă socială, deci este foarte util pentru un medic să ştie dacă pacientul este fericit, iubit, împlinit… Poate că sunt probleme în mediul lui familial sau la locul de muncă, totul contează! Culegând astfel de informaţii, putem să facem un profil psihologic cât mai complet al fiecărui pacient. Abia atunci, analizând simptomele şi suferinţele pentru care acel om se află în cabinetul tău, coroborate cu elementele psihologice identificate, poţi stabili tu, ca medic, o indicaţie de tratament strict individualizat. Iar tratamentul poate include nu doar medicamente, regim igieno-dietetic, ci şi suplimente nutriţionale sau consiliere psihologică.

– Nu aceasta ar trebui să fie, în mod normal, comunicarea dintre medic şi pacient?

Din această perspectivă, după părerea mea, se fac foarte multe greşeli. De multe ori, pacientul poate pleca trist dintr-un cabinet medical. Se simte tratat ca o marfă. Sistemul sanitar trebuie să recunoaştem că e cam sufocat. Medicii nu au foarte mult timp alocat unui pacient. Ca atare, e puţin probabil să-l întrebe pe pacient dacă e fericit sau dacă e mulţumit de viaţa lui. Pe de altă parte, este obligat să urmeze nişte protocoale rigide, şablon! Practic, se tratează standard fiecare boală. Şi să nu uităm că, de fapt, anumite boli nu sunt boli ”adevărate”, sunt doar somatizări ale unor traume emoţionale, care nu au substrat organic. Dacă tu, ca medic, nu identifici cauzele emoţionale, subtile, ale oricărei boli, vei trata cu medicamente o ”rană” care aparţine, de fapt, sufletului.

– Drept urmare, în timp, a apărut ca necesitate predarea unei discipline care să abordeze şi aceste probleme. Despre ce este vorba?

Disciplina pe care eu am predat-o timp de 5 ani, la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, se numeşte “Psihologie medicală şi Ştiinţele Comportamentului Uman”. De curând, m-am mutat la Catedra de Medicină de Familie, un domeniu în care am o experienta de 30 de ani.

– De când se predă această materie în facultate?

Eu n-am studiat aşa ceva. Am terminat Facultatea de Medicină Generală în anul 1990, iar această disciplină, din cunoştinţele mele, a intrat în programa de studiu acum vreo 15-20 de ani. Din acest motiv, generaţiile de medici care nu au studiat în facultate  nimic despre dimensiunea psihologică umană sau nu au dobândit informaţii ştiinţifice cu privire la comportamentul uman, pot avea o abordare unidirecţională a pacientului. Adică, incompletă. Iar acest lucru naşte greşeli!

În ceee ce mă priveşte, pot spune că am simţit dintotdeauna că există ceva, dincolo de dimensiunea palpabilă, fizică, în ceea ce priveşte abordarea unui pacient. Aşa încât, multe conexiuni şi raţionamente pe care le făceam, practic, empiric sau intuitiv, le-am descoperit ulterior, când am început să studiez Psihologia Medicală şi Stiinţele Comportamentului Uman. Un domeniu fascinant, din punctul meu de vedere. Nu poţi să tratezi un om abordându-l unidirecţional. Medicina este o ştiinţă foarte complexă şi trebuie practicată utilizând informaţii aparţinând mai multor domenii, ceea ce se traduce prin “interdisciplinaritate”. Cu toate că medicina a făcut progrese uriaşe, în ultimii 30-40 de ani, tendinţa actuală mi se pare că ignoră, minimizează sau neglijează ÎNTREGUL! Adică omul, cu toate perspectivele sale: fizică, psihologică şi spirituală.

– N-am prea fost eu de multe ori la doctor, Dumnezeu a fost bun cu mine, dar am auzit despre mulţi medici care nu prea ştiu să comunice cu pacientul, nu prea ştiu să empatizeze. N-au învăţat, nu ştiu sau nu vor… Au privirea aceea dură. Câtă vreme au văzut atâtea cazuri grele, nimic nu-i mai răscoleşte…

Aici sunt în discuţie două ”personaje”: medicul şi pacientul. Fiecare cu propriul tipar psihologic. Uneori, compatibil, alteori, incompatibil! Nu trebuie să uitam faptul că şi medicul este un individ, ca oricare altul, caracterizat prin anumite trăsături particulare de personalitate şi cu o configuraţie psihologică unică. Şi în viaţa lui pot exista evenimente care să-l destabilizeze emoţional, dar, din păcate, nimeni nu se gândeşte la aceste aspecte. Oricum ar fi, pacientul nu trebuie să simtă că în faţa lui este un om vulnerabil. El aşteaptă ajutor de la o persoană autorizată, pe care şi-o imaginează puternică, echilibrată şi empatică. În acest caz, intră în joc abilităţile medicului, care ar trebui să aibă faţă de pacient un comportament care să nu-i trădeze adevărata stare de spirit. Aş putea spune că în faţa fiecărui pacient, tu, ca medic, eşti dator să joci un alt rol. Pe pacient nu-l interesează dacă tu esti obosit, pentru că toată noaptea ţi-ai păzit copilul, care avea febră. Pacientul te etichetează în funcţie de modul în care reuşeşti să comunici cu el, să-l faci să simtă că îţi pasă de suferinţa lui şi că ai cele mai bune intenţii să-l vindeci. Este şi motivul pentru care devine foarte important pentru tine, ca medic, să ai nişte minime noţiuni de psihologie şi comunicare. Nu toţi avem, nativ, calităţi de bun comunicator, dar putem să ni le însuşim şi să le folosim, pentru că lucrăm cu oameni şi pentru oameni.

– Cât de des aţi auzit un pacient spunând “nu mă mai duc la medicul acela, că nu-mi place”?

Destul de des! Pacientul te place, dacă-i zâmbeşti, dacă eşti politicos, dacă dai impresia că-i înţelegi suferinţa şi – evindent – dacă-i recomanzi un tratament eficient pentru boala lui. Şi să ştiţi că, de obicei – asta le spun şi studenţilor mei – pacientul nu poate să aprecieze cunoştinţele pe care le ai, în calitate de medic, aşa că el te va aprecia prin prisma atitudinii tale umane.

– Dar poate aprecia valoarea profesională a medicului, prin prisma a ceea ce i se întâmplă lui, după ce stă de vorbă cu doctorul…

Nu neapărat. Un pacient nu prea are cum să evalueze nivelul profesional al unui medic, după o primă consultaţie. El va fi atent, în primă fază, la felul în care i se vorbeşte. Dacă medicul găseşte ”lungimea de undă” potrivită, pacientul pleacă mulţumit, urmează tratamentul indicat de medic, pentru că medicul i-a inspirat încredere şi se va vindeca. Dacă, în schimb, medicul a fost distant, arogant, laconic în explicaţii şi lipsit de empatie, pacientul e posibil să nu urmeze tratamentul indicat, chiar dacă medicul are o reputaţie profesională remarcabilă. Ce se va întampla, atunci? Va cauta un alt medic!… Şi-atunci, eticheta de ”medic bun”, de cele mai multe ori, este atribuită doctorilor care ştiu să îmbine cunoştintele medicale acumulate, cu abilităţile de bun comunicator şi evaluator al naturii umane. Să nu uităm că la medic vin oameni măcinaţi de suferinţă, atât suferinţa fizică, dar şi traume emoţionale. Tocmai de aceea, abordarea trebuie să fie complexă, nu superficială. Greşelile care se fac vin, aşadar, din mai multe direcţii. Pe primul plan, aş aşeza lipsa de cunoţtinţe minime de psihologie medicală sau psiho-somatică şi carenţele comunicaţionale ale medicului. Iar, pe planul doi, suprasolicitarea fizică şi psihică a doctorilor, volumul mare de muncă şi responsabilitatea uriaşă care atârnă pe umerii lor, ceea ce se traduce prin cunoscutul Sindrom Burnout. Mai concret, conform statisticilor, aproximativ 36% dintre medici sunt şi ei bolnavi! Şi pot spune, cu regret, că am întâlnit, de exemplu, foarte puţini cardiologi sau oncologi care-şi întreabă pacientul dacă au vreo suferinţă emoţională, dacă au divorţat sau dacă le-a murit cineva din familie etc. Toate acestea contează, când analizezi întregul!

– Nu sunt discuţii de genul acesta, între medici şi pacienţi?

Nu prea există asemenea discuţii. Te evaluează din punct de vedere cardiologic sau neurologic, dar, în rest, unde lucrezi – poate activezi într-un mediu poluat, poate lucrezi într-o hală cu mult zgomot sau unde există temperaturi extreme, poate locuieşti în 3 camere, cu 3 copii mici, doi bătrâni, unul paralizat, celalalt cu Alzheimer… Sunt foarte multe elemente care te pot stresa. Agenţii stresori sunt de foarte multe feluri. Aceste aspecte sunt foarte rar remarcate, nu li se dă importanţa cuvenită, deşi, uneori, reprezintă cheia. De ce spun asta? Pentru că ne-am obişnuit să aplicăm şabloane! Ai hipertensiune, trebuie să faci investigaţiile astea, iei medicamentele astea, mai vii la control… Următorul!… Ori, omul acela este un suflet. Omul acela are un anumit profil emoţional. Omul acela a avut sau are o anumită situaţie – financiară, familială etc.

– Da, care l-au şubrezit…

Fiecare are, cu siguranţă, problemele lui de viaţă. Însă, trăsăturile de personalitate care ne definesc sunt cele care ne ajută să interpretăm realitatea, în manieră personală. Din acest motiv, starea de echilibru emoţional este mai degrabă dependentă de inteligenţa emotională, decât de numărul de ani de facultate pe care i-am făcut.

– Facultatea nu-ţi dă şi inţelepciune…

Adevărat! Am întâlnit pacienţi care nu ştiau să scrie, dar care aveau o percepţie asupra realităţii, favorabilă lor. Şi indivizi foarte educaţi, cu un statut social şi profesional de invidiat, dar pentru care o zi ploioasă de toamnă reprezentă un factor stresor major.

– Poate că, în plus, importantă este şi vârsta pacientului. De regulă, tinerii nu prea vor să fie descusuţi de medici, să fie întrebaţi despre tot şi toate…

Aici intră în discuţie abilitatea medicului. Comunicarea medic-pacient este foarte diferită, în funcţie de vârsta, de nivelul de pregatire, de nivelul educaţional al pacientului. Tocmai asta se învaţă în facultate, acum, la “Ştiinţele comportamentului uman”. Într-un fel discuţi cu un adolescent de 18 ani, cu tatuaje şi cu piercing şi altfel discuţi cu o persoană care are 80 de ani. Vedeţi dvs, până la urmă, pacientul nu te identifică după cantitatea de cunoştinţe, oricâte mastere sau câte specializari ai, ci după felul în care vorbeşti cu el. Dacă eşti util pacientului şi gaseşti cel mai potrivit tratament pentru el,  se va vindeca. Iar scopul tău, ca medic, este ca pacientul tău să se facă bine şi să te mai caute, când are nevoie. Este cea mai mare satisfacţie pentru un medic!

– Şi să nu faci experienţe pe el, de genul “ia încearcă medicamentul ăsta, vezi, e bun?”…

Experienţe pe pacienţi se fac doar în scop ştiinţific şi de cercetare. Altfel, medicina nu ar fi putut avansa. Dacă, însă, vă referiţi la faptul că, uneori, un medic se poate exprima în acest fel, să ştiţi că, de fapt, el încearcă să găsească medicamentul potrivit pentru acel pacient. Nu degeaba există sintagma: ”nu există boli, ci există pacienţi”. Mergând cu explicaţia mai departe, trebuie să înţelegem că fiecare clasă de medicamente are propriul mecanism de reacţie, iar medicamente care aparţin aceleiaşi clase sunt uşor diferite, prin prezenţa unor excipienţi diferiti, în funcţie de compania care le produce. Pe de altă parte, mecanismele de acţiune ale unui medicament implică participarea unor receptori celulari. Aproape totul funcţionează prin receptori. Din acest motiv, anumite persoane pot să nu reacţioneze la un anumit medicament, tocmai pentru că nu au acei receptori. Din această cauză. se pot face tatonări, încercari de tratamente. La un pacient poate funcţiona un tratament, iar dacă îl voi folosi şi la următorul pacient cu aceeasi afecţiune (boală), nu am garanţia ca va fi la fel de eficient. Iată de ce este necesar să ne gândim la generalizarea conceptului de “medicină personalizată”.

– Să revenim la stările care ne pot provoca boli, prin mecanismele pe care le-aţi enunţat la începutul interviului… Cunosc destui oameni care au o  nemulţumire permanentă, faţă de orice…

Da, sunt destui oameni care trăiesc într-o stare de permanentă nemulţumire. Parcă le face plăcere să-şi ocupe mintea şi sufletul cu emoţii negative, în loc să identifice în viaţa lor elementele care le-ar crea o stare de fericire. Fiecare dintre noi are propria experienţă de viaţă. Avem, poate, în fiecare zi, suficiente motive care să ne scoată din zona de confort emoţional şi să ne facă nemulţumiţi, nervoşi sau trişti. Important este să nu dăm amploare fleacurilor sau să nu rememorăm traume vechi. Asta nu înseamnă să fii indiferent şi insensibil la ceea ce se întâmplă în jurul tău, ori să nu tratezi cu seriozitate fiecare ”provocare” a vieţii. Trebuie doar să înţelegem că stă în puterea noastră, ca indivizi, să controlăm toţi factorii care ne pot destabiliza emoţional şi să nu le permitem să acţioneze şi după ce ei au dispărut.

– Să trăieşti în trecut şi să-ţi aduci aminte numai de necazuri…

Să trăieşti în trecut, exact. Multă lume face această greşeală. Şi să nu uităm – apropo de corpul energetic – că noi avem nişte chakre, acele noduri energetice. Dacă ne gândim că boli precum bolile cardiovasculare, gastrita, ulcerul sau – preponderent la femei – bolile glandei tiroide, sân, ovar, uter, toate corespund, ca amplasament, unei chakre. Este o chakră în zona plexului solar, sub stern, numită Manipura. Dezechibrul ei poate genera probleme digestive, hiperaciditate gastrică, reflux gastro-esofagian sau durere. Această chakră este afectată, dacă individul trăieşte un sentiment de oprimare, dacă are un job care nu-i place sau este nefericit într-o relaţie, fapt care-i produce sentimentul că nu-şi poate controla singur viaţa. Sau chakra inimii, numita Anahata, care are legatură cu iubirea, bucuria şi respectul. Ea controlează energetic inima, plămânii, timusul, sânii, iar blocarea ei, prin sentimente de furie, frică, gelozie, este legată de apariţia hipertensiunii arteriale, altor boli cardiace sau pulmonare. Există şi o vorbă românească: “a murit de inimă rea”! De fapt, omul n-avea nimic organic la inimă, dar supărarea i-a făcut vasoconstricţie, s-a enervat şi a făcut infarct. Iată de ce este important să cunoşti starea emoţională a pacientului tău, să-i cunoşti suferinţele sufletului şi personalitatea! Aţi observat că, de exemplu, femeile care au divorţat sau sunt văduve şi care se simt trădate, părăsite, neiubite, dezvoltă o patologie care implică tiroida, sânul, uterul sau/şi ovarul? De regulă, ele rămân într-o zonă negativă de tristeţe, de neputinţă, de dependenţă faţă de partener, cu alte cuvinte, de nefericire şi lipsă de iubire. Dacă aceste trăiri sunt intense şi persistă luni sau chiar ani, există riscuri uriaşe să dezvolte o boală canceroasă. Mecanismele sunt complexe şi fac referire la interdisciplinaritate. Omul este un întreg, iar componentele funcţionează interconectate. Nu trebuie să uităm asta, nici un moment. De exemplu, sistemul nervos este conectat cu sistemul endocrin şi cu sistemul imunitar, nimic nu funcţionează de sine stătător. Din acest motiv, au apărut ştiinte fascinante: Psiho-Neuro-Imunologia şi Psiho-Neuro-Endocrinologia. Iată de ce este vital pentru sănătatea noastră, în primul rând, să avem grijă să ne păstrăm în zona de echilibru emoţional.

– Pe sistemul acesta, de “psiho”, s-a dezvoltat şi ideea de “placebo”. Adică, eu nu-ţi dau nici un tratament, dar te fac să crezi că ţi-am dat şi te faci bine…

Exact. Să ştiţi că aşa se pot explica şi vindecările spectaculoase ale bolii canceroase, dacă persoana respectivă este dispusă să-şi schimbe modul în care gândeşte. Dacă omul este într-o relaţie bună cu Divinitatea, dacă are anumite trăsături de personalitate, numite imunogene, cum ar fi: autoeficacitatea, stima de sine, optimismul, robusteţea, poate activa acele mecanisme de autovindecare. Studii ştiinţifice au demonstrat, de exemplu, că rugăciunea şi credinţa stimulează secreţia de endorfine. Râsul, optimismul cresc, de asemenea, endorfinele, iar endorfinele sunt implicate în creşterea imunităţii. Nu sunt poveşti, sunt lucruri verificate, demonstrate, studiate. Suntem un angrenaj construit atât de perfect, dar pe care am reuşit să-l stricăm, mai ales în ultimii 50 de ani. Discuţia ar putea continua, dar sunt prea multe de spus şi nu ştiu cine ar putea rezista unui interviu atât de lung….

– Aş vrea să încheiem pozitiv dialogul nostru….

Eu sunt foarte înclinată să gândesc pozitiv, dar – din pacate – nu pot insufla şi celorlalţi acest ”mod de viaţă”. Pot să-mi conduc propriile gânduri într-o direcţie bună pentru mine , dar nu pot să conduc gândurile celorlalţi. Fiecare are gândurile lui şi are capacitatea lui personală de a analiza realitatea din jur şi de a-şi dezvolta acea abilitate de adaptare. “Adaptabilitatea” este cuvântul-cheie, în general, dar cu precădere în această perioadă de ”provocări”, exprimată la nivel planetar. În momentul în care reuşeşti să fii adaptabil la tot ceea ce ţi se întâmplă, atunci înseamna că eşti propriul tău stăpân şi nimic nu te mai doboară!

Distribuie articolul pe: | | Whatsapp
Urmariți Online Press pe Facebook, Twitter, Instagram si YouTube
Publicat în categoriile:
- Advertisement -

Ultimele articole

- Advertisement -

Acest site web folosește cookie-uri. Prin utilizarea și navigarea în continuare pe acest site, acceptați politica de confidențialitate și termenii și condițiile. Informații detaliate despre utilizarea cookie-urilor pe acest site web sunt disponibile făcând clic pe setari cookie .

   
×