Au trecut 44 de ani de la marele cutremur din 1977, de magnitudine 7,2 pe scara Richter și care a provocat moartea a peste 1.500 de oameni și daune de peste două miliarde de dolari.
Bucureștiul a fost unul dintre cele mai afectate orașe, cu zeci de case distruse sau cel puțin aduse într-o stare care nu mai permitea locuirea.
Au trecut 44 de ani și încă mai vedem în Capitală clădiri cu “bulina roșie”, adică sunt
“cu risc ridicat de prăbușire”…
După 44 de ani…? Nu are rost să comentăm…
Îmi aduc aminte că, atunci, elev fiind, mă lăudam printre colegi că aveam ceas la mână, ceea ce era mare lucru! Ei, bine, când am venit de la școală, nu mi-am dat jos ceasul, deși asta făceam de obicei. M-am gândit, în acea zi, că poate va trebui să ies repede din casă și nu voi mai avea timp să iau ceasul…
Premoniție?
Stăteam la casă, undeva prin zona Hala Traian, într-o curte lungă, cu trei familii, iar vis-à-vis era un alt rând de case, cea din dreptul locuinței mele având un etaj.
La ora 9.22 a început cutremurul…
Nu mai trăisem așa ceva, până atunci, dar nu mi-am pierdut cumpătul. Am luat-o în brațe pe sora mea mai mică și am ieșit în curte, pentru a merge la poartă. Exact în acel moment, coșul clădirii din fața noastră a căzut, la nici un metru în spatele meu… Dacă mai întârziam cu un pas, cădea peste mine și sora mea. Dumnezeu a avut grijă de noi!
Am ieșit pe stradă și am început să merg brambura, ca să văd grozăvia provocată de cutremur – case și blocuri dărâmate, mașini oprite și oameni speriați, care vociferau necontenit.
“La mine a fost cutremur! La dvs a fost?” – întreba un bătrânel, ieșit pe stradă în pajama și cu cravată la gât… Pe vremea aceea, oamenii țineau la modul în care se prezintă în fața celorlalți…
Cam după o oră, am venit acasă cu sora mea și am găsit-o pe mama plângând, pentru că nu știa nimic de noi…
Iar tata ne „îmbărbăta” și spunea tuturor că o să mai fie un cutremur, imediat, mai mare, că așa știe el, că sunt câte două! Drept urmare, acea noapte am petrecut-o cu vecinii, în curte, iar adulții deja o dăduseră pe “ochii lui Dobrin”, țuica din prune, de odinioară, care avea pe etichetă doi ochi albaștri, pardon, două prune!
Revin la mama…
Mama lucra, atunci, ca ajutor ospătar la Restaurantul Pensiune Bulevard, situat undeva vis-a-vis de Scala. Ambele clădiri s-au prăbușit, la cutremur… Din fericire, mama a fost liberă, chiar în acea zi și nu a știut care este starea blocului în care era restaurantul, la parter.
Abia a doua zi dimineață, când s-a dus la servici, cum ar veni, a văzut grozăvia și i s-au muiat picioarele… Dumnezeu a avut grijă de ea!
Dar unii dintre colegii care fuseseră în tură, în seara cutremurului, nu mai erau…
Iar eu, cu inconștiența vârstei, am început să lucrez la un articol pentru revista școlii, unde scriam de ceva timp.
Așa că, în zilele următoare, am făcut câteva vizite celor rămași fără apartamente și cărora li se alocaseră imediat alte locuințe, din fondul locativ. Erau blocuri noi, care au fost puse la dispoziția sinistraților. Iar, la intrarea în fiecare bloc, era câte un milițian de pază, ca să nu intre oricine acolo și – astfel – să se evite stresarea acelor oameni, care și așa erau necăjiți. Interesant este că, după ce am spus că iau interviuri pentru revista școlii, milițienii m-au lăsat să intru în acele blocuri și să vorbesc cu sinistrații…
Din punctul meu de vedere, partea bună a acelui dezastru este că atât blocul în care locuiesc eu acum, cât și cel al părinților mei, unde ne-am mutat la începutul lui 1978, care au fost construite chiar imediat după cutremur, au fost făcute “cu frică”, adică, au fost făcute foarte bine, cu mare rezistență la seisme, ca să nu se dărâme decât la un eventual viitor cutremur cu o magnitudine de peste 9.
Au peste 43 de ani aceste blocuri, dar nici nu se compară cu ceea ce am văzut că se construiește acum…
