Într-un interviu acordat Online Press, profesoara Anca Nicoleta Patriche, care predă Limba și Literatura Română, la Școala Gimnazială Nr. 16, Galați, ne-a vorbit despre proiectul privind sprijinirea copiilor refugiați ucraineni, proiect pe care l-a inițiat și care se desfășoară în școala amintită.


Este un proiect generos, care-i ajută pe copiii din Ucraina să se integreze mai repede în comunitate și să uite de grozăvia războiului din țara lor.

Când şi cum v-a venit această idee de ajutorare a refugiaţilor ucraineni?

Poate nu pe toți, dar cel puțin pe noi, oamenii de rând, războiul ne-a luat pe nepregătite. ,,Războiul de la granițe”, am văzut că îl numește presa și da, l-am resimțit și noi așa, fiind atât de aproape. Primeam întrebări la clasă, trebuia să calmăm temeri la care nu ne-am fi gândit vreodată…
Apoi, valul de oameni care a intrat în orașul nostru, sute, în alte nopți, mii, a făcut ca realitatea aceasta să fie și mai clară, mai palpabilă. Era clar că trebuia să facem ceva. Pături, dulciuri, alimente neperisabile… am strâns, am dus. Se striga pe Facebook din toate colțurile orașelor. Elevii clasei a III-a au dus într-un loc, alte clase în alt loc, noi, profesorii, unde am apucat.
După câteva zile, când s-au mai așezat lucrurile, se cereau creioane colorate, cărți. Doamnele învățoare au imprimat sute de fișe, pe grupe de vârstă și nivel de dificultate. Am dus… Și totuși, nu era suficient. Simțeam că putem face mai mult.
Și atunci, am deschis porțile. Ideea inițială a fost a unui simplu spațiu de recreere și socializare. Cazați în centre, fără televizor sau internet sau, invers, în case individuale, dar singuri, așa îi percepeam, așa că ne-am gândit ca una dintre sălile de clasă ce erau libere după prânz să devină un mic cinema, un spațiu unde, cu o gustare în față și un ceai cald, să se simtă altfel.

Când aţi început acest plan?

Prima zi a fost pe data de 7 martie, când primii patru copii, din Izmail de origine, au pășit în școala noastră. Le-am dat laptopul meu, mi-au schimbat tastatura în ucraineană, l-am conectat la videoproiectorul clasei și s-au relaxat.
Apoi, elevii de la clasa unde sunt dirigintă au fost liberi și împreună cu ei am jucat mima. Regulile au fost făcute pe loc: pentru a putea depăși granițele lingvistice trebuia să mimăm doar obiecte din sală și le ghiceam arătându-le cu degetul. A fost atât de plăcut, că am intrat în joc și eu și mămicile. După aceste prime 3 ore, copiii nu s-au lăsat duși acasă, decât cu promisiunea doamnei director că mâine vor fi lăsați să vină iar. Bineînțeles că promisiunea a fost făcută imediat și pe această cale eu și colectivul cadrelor didactice vrem să îi mulțumim doamnei director, prof. Mogoș Mariana, pentru deschiderea de care dă dovadă, pentru tot efortul pe care îl face pentru a susține această activitate ce a luat o amploare atât de frumoasă.
Așa, deci, cei mici urmau să se întoarcă. Și alături de ei, alții, pentru că în dorința de a vedea cât mai multe zâmbete sincere pe fața unor copii ce trăiesc (chiar dacă nu realizează încă toți) o traumă, am făcut o postare pe Facebook, în care am anunțat ce avem în plan și am înscris ,,sala” în formularul de voluntariat publicat de Prefectura Galați. Nu avem încă o grupă fixă, unii vin în funcție de activitățile pe care le propunem, 6 dintre ei sunt prezenți zilnic, cei patru de care vă spuneam la început și încă doi băieți, unul din Odessa și unul din Kiev.
În total, ne-au trecut pragul 11 copii. Am fost desemnați între timp și ca Centru de activități extracurriculare pentru victime ce fug din calea războiului, de către Inspectoratul Școlar Județean Galați și astfel ne bucurăm și de susținearea autorităților.
Apoi ne-am gândit că toți cei ce s-au mobilizat se îngrijesc de bunăstarea fizică a refugiaților, le văd nevoile imediate, dar, nu eram siguri cine se gândește la partea emoțională. Și dacă nu noi, profesorii, atunci cine? Rutina lor, activitățile lor, educația, socializarea, unde erau ele în toată ecuația ,,susținem refugiații”? Așa că ne-am mobilizat iar…

Așadar, un alt plan?

Da, am făcut un alt plan, ne-am înscris ca voluntari și ne-am apucat de realizat un program. Între timp, am cooptat și voluntari din exterior și așa am ajuns să pictăm, să facem sport, să realizăm activități matematice și în limba engleză, Art& Craft și, nu în ultimul rând, să învățăm limba română.
În general, activitățile sunt create astfel încât să necesite cât mai puțină comunicare verbală, bazându-ne în această perioadă pe capacitățile de a exprima nonverbal, dar și pe aplicații. Traducem din timp, scriem pașii activităților pe coli de flipchart, ne folosim de filmulețe, de limba engleză, de aplicații de traducere, dar, cel mai mult, ne folosim de buna dispoziție a tuturor.
Suntem cu toții dornici să fim acolo, și noi, dar și ei.

PATRICHE2 scaled

Cum au simţit copiii refugiaţi din Ucraina eforturile dvs?

Cum să vă spun…? Nu o dată am avut surpriza să intru în sală și să găsesc pe tablă diverse mesaje în engleză, română sau ucraineană, ori pur și simplu numele meu scris lângă două inimioare. Pentru unii e posibil să nu însemne nimic, dar pentru mine înseamnă totul. E un copil câștigat de partea educației, indiferent în ce context se realizează ea. Indiferent că ei se află acum, aici, forțat, deși eu râd cu ei, că e un soi de program Erasmus ceea ce facem noi aici. Au simțit căldura cu care i-am primit și acum vor să o dea înapoi.
Aceasta e dovada de care toți avem nevoie, ca să știm că lucrurile vor fi bine, într-un final, oricând ar veni acesta.

Elevii dvs. s-au adptat repede situaţiei de a primi copiii ucraineni?

I-am ajutat şi noi, profesorii, să se adapteze. Înainte să vină copiii din Ucraina la noi în școală le-am făcut alor noștri un soi de ,,pregătire”. Am discutat despre ceea ce simt ei acum, că sunt plecați de acasă, într-o țară străină, forțat, despre cum ar trebui să ne comportăm, ce întrebări să punem, că nu ar fi frumos să deschidem subiectul războiului etc.
Apoi, i-am întrebat pe ei cât de confortabil s-ar simți, dacă vor să aibă colegi noi în școală cu care să socializeze și altele. Au fost atât de entuziasmați, încât, pe 8 martie, și fetele și băieții din Ucraina au plecat cu flori și mărțișoare, ca să nu se ducă aşa, cu mâna goală, la mame acasă.
Nu vă pot spune emoția pe care au avut-o în ochi mamele când i-au văzut ieșind din școală cu flori și felicitări făcute de ei! Iar ei aveau pe chip bucuria unui copil care a trăit o oră de normalitate. Într-un mediu sigur, cald, empatic, unde nu ai de ce să te temi, unde nu pornesc sirenele.

Deci, ei se înţeleg bine cu copiii români din şcoală…

Da! Cu ceilalți copii din școală se înțeleg foarte bine! E o mare bucurie pentru ei să participe la activități împreună. Deja s-au legat și prietenii, ai noștri au devenit experți în Google Translate. Cred că au toți de câștigat din asta, români și ucrainieni, elevi și profesori.
E o experiență care ne învață și pe noi, ne scoate din rutină, ne provoacă. Creștem cu toții, așa simt. Vom rămâne și cu ceva bun din asta, sunt sigură. Vom avea ce povesti nepoților.

Ce spun mamele acestor copii din Ucraina?

Mamele ne spun că le place foarte mult la școală. Dacă, acasă, în Ucraina, le era dificil să îi trezească pentu a merge la şcoală, aici se trezesc de dimineață și întreabă cât mai au până pleacă, deși la noi vin începând cu ora 11:30.
Cuvintele lor sunt deosebite, ne spun că suntem deschiși și uneori le place pur și simplu interacțiunea, chiar dacă nu reușesc să înțeleagă totul.

Care este atitudinea profesorilor din şcoală, pentru că – până la urmă – fac o muncă în plus?

Cadrele noastre didactice fac totul în regim de voluntariat. Și-au deschis inimile și mințile, au proiectat activități frumoase și au depășit, bineînțeles, așteptările tuturor.
De “Ziua Internațională a numărului Pi” copiii au măsurat fursecuri și pizza. Numărul Pi are legătură cu diametrul și lungimea cercului – mai mult nu am reţinut, ca profesoară de limba română!
În altă zi, au realizat desene 3D, pictură cu sfoară, etc. Avem și momente simple, de recreere, în care privesc un film, joacă Jenga sau fac un puzzle.
La limba română deja au învățat să se prezinte, să numere, să spună cât e ceasul și să salute în funcție de momentul zilei, plus alte câteva expresii uzuale. Ne descurcăm, suntem antrenați.
Deși tot acest program a venit și peste rutina noastră și cele mai greu de găsit resurse sunt cele umane și temporale, eu zic că facem față cu brio, dovadă fiind faptul că aproape în fiecare zi suntem căutați și întrebați de program, de activități. Au început să mai vină și alți copii, câteva fetițe cu vârste cuprinse între 7-9 ani au participat la activitățile artistice, alta, la cele sportive.

Aţi mai participat la acţiuni de voluntariat, până acum?

Da, nu suntem la prima acțiune de genul acesta! Cadrele didactice din școala noastră desfășoară deja, de câteva luni, activități de voluntariat, în fiecare sâmbătă, la Centrul de zi pentru copii Sf. Spiridon din Galați, un centru ce oferă susținere educațională, printre altele, copiilor care provin din medii defavorizate.
Nu aș putea să spun că suntem veterani, dar, dacă mi se permite o glumă în acest context, suntem soldați cu experiență. Vom continua atât cât va fi nevoie, așteptăm și alți copii și alte provocări.

Vorbiţi-ne puţin, vă rog, despre şcoala în care predaţi şi în care desfăşuraţi aceste activităţi de sprijin pentru copii ucraineni.

Cine este Școala Gimnazială Nr. 16, Galați? Când am fost întrebată acest lucru prima dată în contextul activității noastre cu elevii din Ucraina am zis, simplu, că suntem o școală mică, avem laptopuri și videoproiectoare și o inimă mare.
Inima mare este chiar managerul școlii noastre, doamna profesor Mogoș Mariana, datorită căreia fiecare dintre noi este ceea ce este. Dumneaei ne ajută pe toți să creștem, să ne valorificăm potențialul la maxim și faptul că lucrăm toți, ca o echipă, ne ajută să ducem la bun sfârșit tot ceea ce ne propunem.
Deviza școlii noastre este ,,O școală pentru toți și pentru fiecare!”, ne dorim să fim o școală incluzivă.
Cred că acesta a fost momentul în care am demonstrat că nu sunt simple cuvinte pe hârtie, ci o stare de spirit, un mod de a face educație. Acum, când am deschis porțile. Acum, când am deschis brațele.

Cine sunteţi dvs, doamnă profesoară Patriche Anca Nicoleta?

Cine sunt eu? Sunt un om simplu, modest, care crede în lume și în iubire.
Așa cum știu și elevii mei, cred că lumea este o balanță și fiecare gest al nostru ajută ca aceasta să se echilibreze. De aceea trebuie să facem bine. Cât și unde putem. Dar, binele, în concepția mea, nu se face neapărat cu mii de euro. Binele se face cu zâmbete, cu o îmbrațișare, bine faci când dedici din timpul tău altuia. Cam asta este filozofia mea de viață.
Sunt mama unui șugubăț de doi anișori, pentru care îmi doresc o lume mai bună. Sunt profesor de Limba și Literatura Română din 2014.
Îmi place să cred că sunt OM, înainte de toate, de aceea sunt deschisă și îi ascult pe elevii mei și le dau sfatul pe care l-aș da mai târziu și fiului meu. Sunt deschisă și sinceră, sunt un om al dialogului și al comunicării.
Poate de aceea ceea ce se întâmplă în țara vecină m-a zdruncinat puțin. Pentru o perioadă nu am mai văzut iubirea în lume. Și câteva zile mai târziu, Ira, Ilona, Karina și Vanya au trecut pragul școlii în care predau. Și-atunci, balanța mea a început să se echilibreze iar.